Da, ştiaţi că rozmarinul, acea plantă pe care-o asociem deseori fie cu  fripturi delicioase, fie cu mixuri de legume, fie o ocolim că nu ne place aroma, are efecte terapeutice?

Anul trecut am trecut printr-un episod.....Doamne..nici nu vreau să mi-l amintesc. Puţine şocuri am avut în viaţa asta, iar anul trecut l-am trăit pe unul dintre ele. Nu vreau să vorbesc despre el. Ce vreau să spun e c-am fost atât de tare marcată încât dădeam în nişte depresii groaznice. Plangeam ore întregi fără explicatie .

Ce mă bucură e că, uite...acum îmi dau seama, cei dragi ai mei niciodată nu m-au văzut plângând, mă descărcam de aceste stări negative când eram singură.
Unde vreau s-ajung?
Trecând prin acele stări anormale, am hotărât să vizitez doctorul, nu era ok amprenta ce şi-o lăsase asupra mea acel fapt. Eu ştiu că noi, femeile, suntem nişte miorlăite :))) dar....nici chiar aşa.

Cred c-am stat vreo oră de poveşti cu doamna doctor şi ştiţi ce tratament mi-a dat?
Fiind o formă uşoară, fără precedente în cazul meu, s-a axat...pe un tratament naturist.
Sedatif PC (preparat homeopat) nişte comprimate tare de efect, un complex de multivitamine în care predominau B-urile, câte o bucăţică de drojdie proaspătă, mâncată pe stomacul gol, şi....şi ceai de - ghici?- rozmarin :) . După ce aţi băut o cană de ceai de rozmarin, stresul scade în intensitate, iar zâmbetul şi calmul se reinstalează.

C-o fi fost şi autosugestia, voinţa, dar pot să spun că toate au avut un efect aşteptat. Treptat, treptat mi-am revenit la normal.
Să fiţi bine şi să aveţi o viaţă roz(marin)!

Ma-ntreb uneori…cat de mult se pot schimba oamenii…Cat de mult se pot transforma din prieteni in dusmani, din oameni buni si drepti in oameni frustrati care-si varsa toata amaraciunea peste cei care ….odata…le-au fost prieteni…

Am avut in liceu o prietena buna,dar cand spun buna, o spun in adevaratul sens al cuvantului, in cel mai deplin si mai complex sens pe care-l poate exprima.

Imparteam TOTUL, bune si rele, lacrimi si bucurii; pastrez si acum felicitarea in care-mi scria “Gaby, esti singura raza de lumina din viata mea si-ti multumesc ca ma sustii mereu si-mi faci viata mai frumoasa, esti singura bucurie la care ma gandesc dimineata cand ma trezesc”….

S-a rupt..s-a rupt totul fara nicio explicatie, fara niciun cuvintel care sa explice de ce nici macar nu-mi mai raspunde la salut…

E greu sa uiti 4 ani de liceu in care parca eram mai ceva ca doua surori. A trecut atata timp si uite ca unele rani nu se-nchid niciodata.
.....................

Si….nici povestile de gen nu se termina.

Viata-si continua cursul si alti prieteni vin, nu m-amagesc ca prietenia-i vesnica….unii vin altii pleaca.

Dar ce te faci cand oameni pe care desi intial nu-i suportai ajung sa-ti fie dragi, ajung sa ti se confeseze, sa-si deschida sufletul in fata ta facandu-te indirect sa le dedici si tu coltisorul lor in sufletul tau, si-apoi ajung sa te trateze intr-un mod lipsit de respect, cu ironie, mandrie, cuvinte…nedemne de conversatii amicale, superficial, incat sa simti ca-i deranjezi, ca nu-si doresc de fapt prezenta ta in preajma lor?

Si toate astea...la fel, ca-n povestea de liceu…fara nicio explicatie :)

 ...................

Ma fac uneori ca nu observ multe, inchid ochii la unele grosolanii , la fapte si vorbe ce reflecta lipsa de caracter, lipsa de respect pentru cei din jur, si nu din prostie ci din prea mult bun simt, desi...unii le confunda...

Ma simt deseori apasata de comportamentul unora dintre cei din jur si ma consider o neadaptata pentru ca nu ma pot comporta si nu pot gandi ca ei. Nu gasesc calea prin care sa restabilesc acea legatura  care ne unea odata si-acum a ajuns sa-mi zdruncine incredere de sine, facandu-ma ca toate cusururile sa mi le gasesc mie, nu celorlalti. Nici nu mai conteaza cat de defecti sunt ceilalti, ajung sa am  o problema cu propria persoana, care nu ma mai  satisface. Devin tacuta, ursuza si fara chef de viata, doar instinctul de supravietuire mai functioneaza...