Pe Rodica o stiu de mult, de cativa ani... Mi-a placut intotdeauna s-o citesc, cu bune si rele. Ne intersectam deseori in comentarii, imi placeau concursurile ei provocatoare, gaseam mereu o vorba buna, o gluma sau ceva de suflet in paginile ei.
Din pacate timpul nu-mi mai permite s-o citesc asa de des, dar astazi ajungand din nou in paginile ce le asterne cu drag am gasit un pasaj in care m-am regasit chiar zilele trecute:
" M-am apucat de treaba nu ca aveam chef- doar pentru ca nu mai suportam harmalaia . Pe undeva asa este si cu viata interioara. Adunam acolo la tot felul de treburi care ocupa locul de pomana. Am facut din suflet o magazie de amintiri si frinturi- urite unele, nefolositoare, prin colturi intunecate chestii care miroase urit chiar... E greu sa traiesti intr-o casa inghesuita. E si mai greu sa traiesti intr-un suflet sufocat ..."

 Cand aveti chef de citit rasfoiti "filele" cartii ei virtuale. Imposibil sa nu gasiti ceva interesant.

Sunt unele lucruri care sunt si trebuie sa ramana nerostite. Oricat le-ai invarti si analiza pe toate partile iti dai seama ca trebuie sa ramana numai si numai in mintea ta desi constient ca marturisirea  lor te-ar descatusa.
Dar uneori povara lor devine apasator de dulce si te transformi intr-un om aproape sadic care se obisnuieste s-o duca si s-o traiasca.

Chiar daca certitudini intamplatoare, indirecte, iti inalta sufletul realizand ca e asa cum ai sperat, cum ai dorit, ca nu esti doar o marioneta ci ai reusit-o doar pentru ca esti TU,  te opresti...

Stii ca nu poti mai mult. Nu vrei. Nu ai curaj.
Sunt lucruri care parca daca le rostesti se pierd. Le-ai impartit si nu-ti mai apartin.
Sunt acele ganduri incoltite-n suflet, care te chinuie uneori dar nici nu poti sa le scoti.

Sunt idei si trairi cu care esti constient c-ai putea produce suferinta, zbucium..
N-as putea s-o fac desi m-as elibera.

De multe ori am vazut, am simtit, dar am tacut. M-am oprit exact atunci cand a trebuit, desi asta am invatat-o-n timp...
Poate nu vreau sa infrunt realitatea, poate am impresia ca daca nu le spun nu sunt asa, ca-s iluzii sau himere desi..stiu ca nu este asa...

Visez cu ochii deschisi, imi transpun visele-n oameni reali, in fapte, temandu-ma ca daca le-as rosti prea devreme si altcuiva s-ar risipi, n-ar mai avea sorti de izbanda...
Este exact ca atunci cand tanjesti dupa ceva si cu cat asteptarea e mai lunga si mai grea  si satisfactia va fi mai mare..
Invat sa am rabdare...